Satul Oanţu se află pe valea pârăului cu acelaşi nume, închis între Culmea Latului (876m) şi cea a Hărmanului (1225m), ce aparţin Munţilor Tarcău, respectiv părţii sale estice, denumită Culmea Goşmanului.
Un hrisov al Mănăstirii Pângăraţi pomeneşte două sate care ar fi existat înainte de anul 1400: Pângăraţii (din jurul mănăstirii) şi Oanţu, „satul de peste vale”.
Referitor la numele satului, există o părere că ar proveni de la o localitate din Munţii Apuseni, „Gura Oanţu”, de unde ar fi plecat unii locuitori, la începutul secolului al XVIII-lea, ca urmare a unor persecuţii etnice şi religioase. Însă această versiune este contrazisă de hrisovul Mănăstirii Pângăraţi, pomenit mai sus. Cu toate acestea se menţin şi astăzi nume de familie ale unor locuri de unde au venit: Ungureanu, Ardeleanu, Bârgăoanu ş.a.
În anul 1890, satul Oanţu, care aparţinea de comuna Vaduri, avea 129 de case şi o populaţie de 488 de suflete, din care 238 erau bărbaţi. Dintre aceştia doar 30 ştiau carte.
La nivelul anului 1928, în satul Oanţu erau amintite Banca Populară „Frăţia” şi Cooperativa de exploatare forestieră „Floriile” însă au avut durate episodice de existenţă datorită crizelor economice. Satul avea 331 de locuitori, o şcoală şi o biserică din lemn. Sunt menţionate morile lui Bordea Iosub, Bordea Lungu Constantin, Popa I. şi Ungureanu V., măcelăriile lui Bordea Iosub, Vasiliu Gheorghe şi cârciumile lui Andronache Nicolae, Vasiliu Gheorghe şi Bordea Iosub.
Ocupaţia principală a locuitorilor era munca la pădure, în fabricile de la Vaduri şi Pângăraţi, şi la ferăstraiele din sat. Unii se ocupau cu plutăritul, alţii confecţionau şindrilă, iar alţii erau meşteri morari.
În timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, satul este amintit într-un hrisov care menţionează că locuitorii din Oanţu serveau ca străjeri în punctul Straja.
La un kilometru de gura pârâului Oanţu, pe malul drept se află tainica bisericuţă din lemn, cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, construită în anul 1890 pe locul alteia mai vechi, prin stăruinţa preotului Gheorghe Gavrilescu şi cu cheltuiala enoriaşilor.
Biserica este în formă de cruce, iar deasupra pridvorului se află clopotniţa ce datează din anul 1895. Din cele trei turnuri, două sunt oarbe. Cel din mijloc este boltit şi are patru ferestre mici.
Casa parohială, care se află în imediata apropiere a bisericii, este veche, fiind construită din bârne de lemn şi este acoperită cu tablă zincată în anul 1956.
Dintre preoţii slujitori ai acestui locaş menţionăm: pr. Gheorghe Gavrilescu, pr. Nicolae Capşa (1937-1938) şi pr. Aurel Ţifescu (1938-1984).
Din anul 1985, după ce a fost numit actualul paroh, părintele Gheorghe Ţâbârnă, s-au făcut numeroase îmbunătăţiri atât la biserică, cât şi la celelalte construcţii ale parohiei: s-a construit un gard din piatră cioplită, s-au făcut alei betonate, s-a refăcut casa de prăznuire, s-au construit garduri noi la cimitir şi casa parohială etc. În anul 1996, s-au făcut lucrări de extindere a bisericii, spaţiul interior fiind mărit cu 6 m2,respectându-se forma iniţială a edificiului. În anul următor, lăcaşul de cult a fost înnoit cu strane noi, sculptate în lemn de stejar. Vechiul iconostas a fost înlocuit cu unul nou, din lemn de stejar, în anul 2004. În acelaşi an s-a înlocuit întreaga tâmplărie cu geamuri şi uşi termopan. Doi ani mai târziu, s-a înlocuit pardoseala veche cu parchet laminat, s-au achiziţionat traverse şi covoare noi, veşminte preoţeşti, sfinte vase etc.
